capilare.gif

Alcatuirea sangelui



Componentele sangelui : -plasma
-globule rosii
-globule albe
-trombocite

1)Plasma este alcatuita din :- apa(90 %)
- substante organice
- substante anorganice
- produsi toxici
- vitamine
- hormoni
- FIBRINOGEN(cu rol in coagularea sangelui)

2)Globulele rosii (hematii)
- sunt celule mici fara nucleu
- 4-5milioane/mm³ de sange
- numarul lor se mentine constant datorita activitatii maduvei rosii a oaselor unde ele se formeaza
- traiesc 100-120 de zile
- in maduva rosie au nucleu insa inainte de a intra in vasele de sange isi pierd nucleul si se incarca cu hemoglobina (contine fier) cu rol in transportul:- oxigenului —› oxihemoglobina
- dioxidului de carbon —›carbohemoglobina.

3)Globulele albe(LEUCOCITE)
- 6000-8000/ mm³ de sange
- celule mari cu nucleu
- se formeaza in maduva rosie si ganglioni limfatici
- apara organismul de infectii eliberand ANTICORPI
- apararea organismului impotriva microbilor poarta numele de IMUNITATE(rezistenta).

4)Trombocitele :- au proprietatea de a se grupa cand vin in contact cu o suprafata aspra
- in hemoragie fibrinogenul se transforma in fibrina care formeaza o retea in ochiurile careia se retin globulele.
Astfel se formeaza cheagul (dop de fibrina ) ce astupa vasul de sange.


Doros Andrada, Clasa a VII- a A



ALCATUIREA SANGELUI

ALCATUIREA SANGELUI
-
plasma
-globule albe
-globule rosii
-trombocite

PLASMA
Este alcatuita din apa (90%), substante organice (proteine,glucide,lipide) substante anorganice (cloruri,fosfati etc.),produsi toxici proveniti din activitatea celulelor,vitaminelor,hormonilor si unele substante speciale,cum ar fi fibrinogenul,cu rol in coagularea sangelui.

GLUBULE ALBE (LEUCOCITELE)
bhraejhb.jpg
-celule mari cu nucleu
-6000-8000 mm3 sange
-se formeaza in maduva rosie si ganglionii limfaticii
-apara organismul de infectii eliberand anticorpi
-apararea organismului impotriva microblior->imunitate
Un exemplu de imunitate la patrunderea unor proteine straine in organism il reprezinta respingerile de organe transplantante.Pe aceasta proprietate se bazeaza vaccinarea,prin care organismul este obligat sa produca anticorpi.Scarlatina,pojarul si polimielita dau imunitate prin formarea de anticorpi in timplul imbolnavirii.

GLOBULELE ROSII (HEMATIILE)
images.jpg
-
celule mici fara nucleu
-4-5 mil/mm3 de sange
-numarul lor se mentine constant datorita maduvii rosii a oaselor unde ele se formeaza
-traiesc 100-120 zile
-in maduva rosie au nucleu insa inainte de a intra in vasele de sange isi pierd nucleul si se incarca cu hemoglobina--->trans O2--> oxihemoglibina, trans CO2-->carbohemoglobina.
Cand in aerul atmosferic apare monoxidul de carbon, din cauza arderilor incomplete,hemoglobina il capteaza si formeaza o substanta stabila, care produce asfixia.Cand numarul globulolor rosii scade se produce anemia.

TROMBOCITELE
tromnocite.jpg
Au proprietatea de a se grupa atunci cand vin in caontact cu o suprafata aspra (ex: epiteliul vasului lezat).
In hemoragii fibrinogenul din plasma se transform in fibirna insolubila, care formeaza o retea, in ochiurile careia se retin globulele.
Astefel se formeaza cheagul-dop de fibrina care astupa vasyl de sange.
Prin retragerea treptata a cheagului se elimina serul care este plasma fara fibrinogen.


Hemoglobina

BINBA.jpg HEMO.jpg TANATI.jpg


Este o proteinã cu fier care intrã în componenta globulelor roºii ale sângelui, dându-i acestuia culoarea sa roºie, ºi transportã oxigenul, dioxidul de carbon ºi oxidul nitric. Hemoglobina este prezentã în corpul tuturor animalelor, cu excepþia celor mai puþin complexe. Ea transportã oxigenul de la plãmâni sau de la branhii, acolo unde sângele este oxigenat, cãtre toate celulele corpului. Când este saturatã cu oxigen, hemoglobina este numitã oxihemoglobinã. Dupã eliberarea oxigenului cãtre þesuturi, hemoglobina îºi inverseazã funcþia ºi se încarcã cu dioxid de carbon, produsul rezidual rezultat în urma respiraþiei celulare, pentru a-l transporta cãtre plãmâni, unde va fi expirat. Când este saturatã cu dioxid de carbon, hemoglobina este cunoscutã drept carboxihemoglobinã.
În 1996 cercetãtorii au descoperit cã, în contact cu oxigenul ºi dioxidul de carbon, hemoglobina formeazã ºi elibereazã un al treilea gaz – oxidul nitric. Acesta joacã un rol important în reglarea presiunii sângelui prin relaxarea pereþilor vaselor de sânge, mãrindu-le astfel debitul. Hemoglobina controleazã dilatarea ºi contracþia vaselor de sânge, ºi implicit presiunea sângelui, prin reglarea cantitãþii de oxid nitric la care sunt expuse acestea.
Hemoglobina este conþinutã în întregime în globulele roºii, deþinând pânã la 35% din greutatea acestora. Pentru a se combina corespunzãtor cu oxigenul, globulele roºii trebuie sã conþinã cantitatea adecvatã de hemoglobinã. Aceasta, la rândul ei depinde de prezenþa fierului pentru a se forma. Lipsa de fier din corp împiedicã producerea hemoglobinei ºi duce la anemie.
Hemoglobina transportã o cantitate de oxigen de 20 de ori mai mare decât volumul propriu. Unele substanþe chimice, cum ar fi monoxidul de carbon reacþioneazã atât de bine cu hemoglobina încât aceasta nu se mai poate combina cu oxigenul ºi este provocatã asfixierea.
Dupã o viaþã de circa 120 de zile, globulele roºii ale sângelui sunt distruse în splinã sau pe parcursul circulaþiei iar hemoglobina este descompusã în constituenþii sãi, inclusiv fierul, care intrã în alcãtuirea noilor celule sangvine produse în mãduva oaselor.
Când se produce o lezare a vaselor de sânge (în cazul unor julituri) globulele roºii sunt eliberate ºi pãtrund în þesut unde sunt descompuse. Hemoglobina este transformatã în pigmenþi, a cãror culoare duce la apariþia zgârieturilor.
Alterarea structurii hemoglobinei poate duce la boli care ameninþã viaþa.
Molecula hemoglobinei din globulele roºii ale sângelui transportã oxigenul de la plãmâni cãtre celulele din întregul corp. La sfârºitul anilor `30 biochimistul britanic de origine austriacã Max F. Perutz a început sã examineze structura complexã a moleculei acestei proteine folosind o tehnicã cunoscutã drept cristalografie cu raze X. Pânã în 1960 el a reuºit sã determine structura tridimensionalã a proteinei. Pentru acest merit, în 1962 a fost distins cu Premiul Nobel în chimie.

Molecula Hemoglobinei
MEONTAN.jpg
Cei 10 000 de atomi sunt grupaþi în patru lanþuri, fiecare reprezentând o spiralã cu câteva spire. Molecula are o anumitã formã când transportã oxigen ºi una puþin diferitã când nu îndeplineºte acest rol.

Asezarea celor patru lanturi
Din structura hemoglobinei este foarte asemãnãtoare cu cea a catenei unice a mioglobinei, o proteinã care poate transporta oxigen, gãsitã în muschi. Corelarea între structura celor douã proteine permite determinarea destul de precisã, numai prin metode fizice, a locului unde se aflã fiecare aminoacid din compoziþia hemoglobinei relativ cu aºezarea spirelor moleculei sale. Dacã douã proteine aratã la fel ele ar trebui sã aibã compoziþii asemãnãtoare. Asta înseamnã cã în mioglobina ºi himoglobina prezente în toate animalele vertebrate cele 20 de tipuri diferite de aminoacizi esenþiali ar trebui sã fie prezente în acelaºi raport ºi sã fie aranjate într-o ordine asemãnãtoare.
Numai prin metode fizice nu se poate totusi determina poziþia exactã a fiecãruia dintre cele 20 de tipuri de aminoacizi. Aceastã informaþie a fost furnizatã de cercetãtorii din Statele Unite ºi din Germania care au determinat secvenþa celor 140 de aminoacizi de-a lungul fiecãrui lanþ. Combinarea rezultatelor celor douã studii asigurã o imagine precisã a numeroaselor feþe ale moleculei hemoglobinei.
Prin comportamentul sãu hemoglobina se aseamãnã mai degrabã cu un plãmân molecular decât cu un rezervor de oxigen. Douã dintre cele patru lanþuri se deplaseazã înainte ºi înapoi în aºa fel încât distanþa dintre ele se micºoreazã când molecule de oxigen sunt ataºate de cea a hemoglobinei ºi se mãreºte când oxigenul este eliberat. Dovezi cã activitãþile chimice ale hemoglobinei si ale altor proteine sunt însotite de modificãri structurale mai fuseserã descoperite, dar era pentru prima oarã când natura acestor modificãri era demonstratã în mod direct. Schimbarea formei te duce cu gândul la o moleculã care respirã, dar în mod paradoxal ea se mãreste când elibereazã oxigenul si nu când îl înmagazineazã.

Aparatul circulator si circulatia sangelui

Aparatul circulator sau cardio vascular este alcatuit din inima si arboreal circulator.Inima este invelita intr-un sac fibroseros care poarta numele de pericard

Inima inimioara.jpg tantiafrkir.jpg

Inima este un organ muscular cavitar cu rol de pompa.Ea se afla in etajul inferior al mediastinului,intre cei doi plamani,deasupra diafragmului.Dimensiunile inimii variaza dupa individ,sex si varsta.La barbat,inima cantareste in media 250-300 grame si are o capacitate de 500-600 mililitri. Configuratia externa. Inima are forma unui con turtit si prezinta,din punctul de vedere al configuratiei externe,o baza,un varf,doua fete si doua margini. Baza inimii este formata in cea mai mare parte din atriul stang si o mica parte din atriul drept.Aici se observa orificiile venelor si arterelor mari.Baza inimii vine in raport cu esofagul,vena azygos si canalul toracic Varful inimii se afla in partea opusa a bazei.El este rotunjit si alcatuit in totalitate din miocardul ventriculului stang. Fata anterioara sau sternocostala este convexa si vine in raport cu peretele anterior al toracelui si cu plamanii.Pe aceasta fata se observa un sant longitudinal,care se intinde de la varful inimii pana la artera pulmonara,numit santul longitudinal anterior sau santul interventricular anterior.Acest sant marcheaza,la exterior,limita dintre ventriculul drept si cel stang.Tot pe fata anterioara se mai observa un sant transversal care trece pe sub originea arterei pulmonare,numit santul atrioventricularsau santul coronar,care marcheaza limita dintre atrii si ventricule. Fata inferioara sau diafragmatica este plana si vine in raport cu muschiul diafragm,pe care sta culcata.Pe aceasta fata se observa de asemenea doua santuri,unu longitudinal,nuimit santul longitudinal inferior si altul transversal,numit santul coronar. Marginea dreapta a inimii este mai ascutita si vine in raport cu diafragmul ,in timp ce marginea stanga este mai rotunjita si vine in raport cu plamanul stang.Din cauza rotunjirii ei,aceasta margine poate fi considerata ca o fata ,de unde si denumirea de fata pulmonara a inimii.


Structura peretilor inimii. Peretele inimii este format din trei straturi:endocard,miocard si epicard. Endocardul este o membrana lucioasa,transparenta,care captuseste toate cavitatile inimii,continuandu-se cu tunica interna a arterelor si venelor.El este alcatuit dintr-un strat superficial format dintr-un endoteliu cu celule poligonale turtite si dintr-un strat profund cunjunctivoelastic .Endocardu; nu are vase sanguine ,nutritia facandu-se prin imbibitie. Miocardul alcatuieste muschiul cardiac.Structura acestui muschi a fost descrisa la tesutul muscular .Trebuie sa retinem urmatoarele particularitati:fibrele miocardice de na nivelul atriilor sunt dispuse in fascicule circulare,iar cele de la nivelul ventriculelor sunt dispuse in directie cu fascicule oblic spiralata ,formand spre varf asa numitul vartej al inimii.Musculatura din peretii atriilor nu se continua cu musculatura din peretele ventriculelor. Musculatura inimii se insera pe formatiuni fibroase care constituie scheletul fibros al inimii.Acest schelet este alcatuit din patru inele fibroase care inconjoara orificiile atrioventriculare si arteriale(aortic si pulmonar),la care se adauga alte doua formatiuni denumite trigoane fibroase,precum si partea membranoasa a septului interventricular. Epicardul ,tunica externa a peretior inimii ,este o foita conjunctiva acoperita de un strat de celule cubice sau turtite,numite celule mezoteliale care au acelasi caracter ca si celulele pleurale sau peritoneale.Aceasta foita nu este altceva decat pericardul seros care se rasfrange de pe pericardul fibros pe suprafata inimii.


ASFIXIA
asfixia.jpg
Termenul de asfixie defineste o deteriorare a schimbului de gaze având ca rezultat o scadere în PO2 si o crestere a PCO2. Exista diferite grade de asfixie, variind de la asfixia totala, caracterizata de anoxie si hipercarbie extrema, la situatia mult mai frecvent întâlnita a asfixiei partiale, implicând hipoxie si cresteri moderate ale PCO2. Evenimentele care duc la asfixie pot avea loc in utero, la nastere, sau în cursul vietii postnatale. Ischemia este frecvent o parte integranta a asfixiei. Termenul de hipoxie-ischemie si cel de asfixie sunt folosite deseori cu acelasi sens. O definitie exacta a asfixiei nu exista, diferite criterii fiind folosite la diagnosticul asfixiei, incluzând: tipul de frecventa cardiaca fetala, lichid amniotic meconial, scorul APGAR, pH-ul arterei ombilicale, necesitatea reanimarii la nastere, prezenta convulsiilor, anomalii electroencefalografice si aparitia unui sindrom clinic neurologic. La nastere exista de obicei informatii insuficiente pentru a se determina cu certitudine daca a existat asfixie, iar daca aceasta s-a produs, daca a aparut o leziune a unui organ sau a unei anumite functii. De exemplu, convulsiile pot sa nu apara imediat dupa nastere, iar un sindrom clinic neurologic poate evolua în cursul a 2-3 zile postnatal. Aceast fapt ar putea pune probleme, deoarece ar putea aparea o triere inadecvata a copiilor si aceasta ar avea drept rezultat o întârziere a acordarii îngrijirilor în cazul în care apar probleme evidente. În pofida acestor consideratii, este de o importanta critica sa se noteze ca leziunile asfixice din perioada perinatala nu sunt responsabile pentru majoritatea leziunilor cerebrale aparute în prima parte a copilariei.
Asfixia perinatala duce la disfunctii multi-sistemice. În principiu, orice sistem sau organ poate fi afectat. Trebuie determinata prezenta sau absenta disfunctiilor sistemelor critice pentru functionarea organismului. Interesarea cardio-vasculara poate include alterari ale volumului sangvin, redistributia debitului cardiac si un sindrom de disfunctie miocardica tranzitorie. Interesarea neurologica este caracterizata de evolutia encefalopatiei hipoxic-ischemice caracteristice, din tabloul careia o parte poate fi reprezentata de convulsii. Stadiile Sarnat (I – III) ale encefalopatiei post-hipoxice reprezinta o descriere convenabila pentru a caracteriza întinderea afectarii neurologice, aspectele importante fiind cuprinse în tabel.

ANEMIA
ANEMIAAAAA.jpg ANEMIA.jpg
Anemia
este determinata de scaderea numarului de globule rosii din sange (hematii sau eritrocite) sub valorile normale sau de modificarea lor ca forma, marime si incarcare cu hemoglobina (scaderea concentratiei de hemoglobina).
O persoana poate fi considerata anemica atunci cand hemoglobina scade sub 13 g % la barbati si sub 12 g % la femei.
Printre semnele generale ale anemiei se numara: oboseala, letargie, greutate in respiratie, slabirea vederii, insomnii, paloare, astenie, palpitatii, anorexie, modificari la nivelul limbii, ameteli, cefalee si, uneori, umflaturi la nivelul membrelor inferioare.

Anemia nu este o boala in sine, ci, mai degraba, semnul unei afectiuni mai severe.

Cauze variate

Cauzele aparitiei anemiei sunt numeroase:
  • deficitul de fier (care contribuie la sinteza hemoglobinei din globulele rosii);
  • hemoragii acute sau cronice (din traumatisme, rani, sangerari repetate din nas, tub digestiv, sangerari genitale etc.);
  • deficitul de vitamina B12 (anemii megaloblastice frecvente la varstnici, vegetarieni, pacienti operati de stomac, cei cu afectiuni neoplasmice ale tubului digestiv, cu parazitoze) si acid folic;
  • folosirea aspirinei in bolile inflamatorii sau infectioase;
  • boli parazitare (tenie, botriocefal etc.) sau tumorale, leucemie;
  • intoxicatii ale maduvei osoase (locul unde se produc globulele rosii) cu diferite substante chimice (medicamente, nitrati, plumb, mercur, etc.).

Preventia este cheia

Anemia este o afectiune mult mai usor de prevenit decat de tratat.
Astfel, pentru a preveni anemia este necesara consumarea de alimente bogate in fier, precum si efectuarea unor teste anuale de rutina (hemograma, viteza de sedimentare a hematiilor, glicemie, probe renale si hepatice), a unei radioscopii pulmonare, a examenului ginecologic la femei si, la cel putin cinci ani, a unei colonoscopii.
In plus, este importanta prezenta substantelor care intensifica absorbtia de fier.
In ceea ce priveste alimentatia, se recomanda: carne de vita, peste, carne de pasare, maruntaie (ficat de vita, rinichi, inima etc.), galbenus de ou, legume (sfecla rosie, varza, fasole verde, rosii, spanac, salata, sparanghel, patrunjel etc.), fructe (caise, piersici, ananas, curmale, capsuni, coacaze negre, afine), nuci, alune, paine neagra.

Alimente nerecomandate: iaurt, citrice, lamaie, rosii, bauturi alcoolice, soia, ulei de susan, otet, ceai negru, cafea, bauturi fierbinti, ardei iute in exces, sare in exces, alimente fermentate, alimente fripte sau prajite. Este esential ca mesele sa se ia la ore regulate, sa fie consistente si urmate de odihna.
Anemita poate fi prevenita daca optati pentru o alimentatie echilibrata, daca limitati consumul de alcool si urmati recomandarile medicului in ceea ce priveste administrarea de suplimente alimentare.

Tratamentul anemiei

Medicul specialist va stabili tratamentul anemiei in functie de cauzele care au determinat apritia acesteia. Astfel, se impune dupa caz:
  • oprirea sangerarilor;
  • evitarea alimentelor bogate in proteine;
  • un tratament cu fier sau vitamina B12 si acid folic;
  • combaterea infectiilor si a parazitilor;
  • evitarea intoxicatiilor.
In cazurile cronice, se suplimenteaza lipsa de fier prin preparate injectabile sau orale, ca si in cazul anemiilor prin lipsa de vitamina B12 sau de acid folic.
Efectele anemiei se resimt. Ele pot influenta negativ dezvoltarea socio-economica, datorita performantelor scolare si a capacitatii de munca (fizica si intelectuala) reduse.

Remedii naturale

Plantele medicinale au si ele o mare influenta in tratamentul anemiei, desigur daca vine ca o completare la metoda alopata.
Sunt recomandate infuziile de catina, urzica, coada calului, papadie si tecile de fasole fara seminte. Se beau doua, trei cani de ceai pe zi.
De asemena, cate o jumatate de pahar de suc de sfecla rosie (bogata in saruri minerale, fosfor, fier si vitaminele B si C) baut zilnic dimineata si seara, este de un real ajutor.

SAVA ALEXANDRA CLS aVII A


Sangele si Alcatuirea lui

Sângele (latină sanguis, greaca veche: αἷμα, haima) este un ţesut special sub formă lichidă care cu ajutorul sistemului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine, transportă necesarul la nivelul ţesuturilor corpului.
În medicină disciplina care se ocupă cu analiza sângelui se numeşte hematologie. Sângele este alcătuit din plasma sanguină în care plutesc o serie de celulule specifice sângelui.
Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă ţesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la ţesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sistemul vascular conţine la om ca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de va fi ca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.





Evoluţie

Fiecare celulă pentru a supravieţui este nevoită să recurgă la o serie de schimburi de substanţe cu mediul în care se află.
Prin procesele de evoluţie apar organismele pluricelulare, prin această formă nu toate celulele au contact direct cu mediul înconjurător, ci indirect prin proces mai îndelungat prin procesul de difuziune dintre celule.
La animalele inferioare fără circulaţie sanguină ca de exemplu moluşte sângele şi lichidul interstiţial nu sunt separate ci se află într-o cavitate comună, acest lichid fiind numit hemolimfă.
Dezavantajul acestui sistem o circulaţie mai înceată, la insecte oxigenarea hemolimfei se produce prin orificii de pe laturile toracoabdomenului numite trahee.
La animalele vertebrate este un sistem circulator închis, lichidul de circulaţie fiind numit sânge.

Structură şi proprietăţi

Probe de sâge, dreapta sânge proaspăt, stânga cu anticoagulant (EDTA)aici se poate observa separarea elementelor celulare de plasmă
Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care conţine (90 % apă), proteine, săruri minerale şi substanţe cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, şi substanţe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai conţin produse de catabolism destinate excreţiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substanţe solide printre care se înţeleg şi celulele.
Sângele prin conţinutul său de eritrocite (globule roşii) în comparaţie cu plasma având o vâscozitate mai mare, creşterea hematocritului influenţează pozitiv creşterea vâscozităţii sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menţinută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roşie a sângelui este datorat pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.

Plasma

Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu Na, clor, Cl, potasiu, K, magneziu, Mg, fosfor, P şi calciu Ca) şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca şi α1-, α2-, β- şi γglobuline. Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menţinerea unui pH constant şi menţinerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conţine factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obţine prin centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conţine 91 % apă, factori de creştere care nu sunt prezenţi în plasmă, 7 % proteine, restul sunt electroliţi şi hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Elemente celulare

La bărbaţi sângele raportul elementelor figurate (celulare) din sânge este între 44 - 46 %, la femei 41 - 43 %, iar la nou născuţi 60 %, pe când la copii până la pubertate este numai de 30 %, acest raport este numit în hematologie hematocrit.
Elementele celulare din sânge sunt compuse din:
  • Eritrocitele sau globulele roşii au rolul de a transporta oxigenul şi bioxidul de carbon, aceste celule anucleate conţin hemoglobină care este o proteină, compusă dintr-o albimină globină şi o grupare-hem ce conţine fier, cu rolul de fixare a oxigenului, hemoglobina determină şi culoarea sângelui care la unele animale din cauza cuprului este de culoare albastră (Octopus).
    Circa 1 % din eritrocite sunt reticulocite, fiind eritrocite mature.
  • Leucocitele sau globulele albe se împart în: leucocite granulare- eozinofile, bazofile, neutrofile şi în leucocite agranulare - monocite şi limfocite.
    Granulocitele sunt denumite după culoarea protoplasmei jucând un rol important reacţia imunologică nespecifică, în timp ce limfocitele şi monocitele sunt specializaţi în reacţia imunologică specifică, pe când rolul trombocitelor fiind coagularea sângelui.
    Elementele celulare ca număr şi formă sunt diferă după specia animalului, numărul globulelor albe creşte în unele cazuri de boală infecţioasă.


Hematopoeza
Circulaţia sângelui cord-pulmon
Circulaţia sângelui cord-pulmon
external image magnify-clip.pngCirculaţia sângelui cord-pulmon
Este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrional) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Hematopoeza are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acţiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) şi acidul folic (vitamina F), o scădere a concentraţiei sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea hormonilor necesari.
Aşa numitul cimitir al eritrocitelor este splina şi celulele Kupffer din ficat, viaţa unei eritrocite durează 120 de zile, după moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină acestea se elimină prin urină şi fecale
SOLTUZU NATALIA:clasa a-VII-A.





SANGELE-Alcatuire
external image sange.jpg
Difuzia (miscarea aleatorie a moleculelor unei substante din zonele cu concentratie mare in zonele cu concentratie mica) nu este suficient de rapida pentru a asigura necesitatile metabolice ale celulelor, in cazul unor distante mari (de exemplu o distanta de cateva celule). De aceea organismele multicelulare au dezvoltat alte mecanisme pentru a transporta rapid molecule pe distante lungi, intre celule interne si suprafata corpului si intre diversele tesuturi si organe ale corpului. In lumea animala acest rol il are sistemul circulator, alcatuit din sange, sistemul vascular (sistemul de vase interconectate prin care circula sangele) si inima (pompa care determina curgerea sangelui). Impreuna, inima si vasele sangvine formeaza sistemul cardiovascular.
Sangele
Sangele este constituit dintr-o componenta lichida, plasma sangvina si o componenta solida, reprezentata de elementele figurate. Sangele indeplineste doua functii majore: transportul in organism al: oxigenului si dioxidului de carbon, moleculelor nutritive, ioni (Na+, Ca2+, HCO3-, etc), produsilor de excretie (uree, bilirubina, etc), hormoni si apararea organismului, proces in care sunt implicate toate celulele albe ale sangelui.
external image magnify-clip.pngÎn dreapta - sânge proaspăt recoltat.
În stânga - sânge recoltat pe anticoagulant (EDTA) şi lăsat să sedimenteze. Se observă separarea de plasmă a elementelor celulare, care au sedimentat la fundul eprubetei.
Plasma este lichidul transparent şi uşor gălbui aflat deasupra.
În dreapta - sânge proaspăt recoltat.În stânga - sânge recoltat pe anticoagulant (EDTA) şi lăsat să sedimenteze. Se observă separarea de plasmă a elementelor celulare, care au sedimentat la fundul eprubetei.Plasma este lichidul transparent şi uşor gălbui aflat deasupra.
În dreapta - sânge proaspăt recoltat.În stânga - sânge recoltat pe anticoagulant (EDTA) şi lăsat să sedimenteze. Se observă separarea de plasmă a elementelor celulare, care au sedimentat la fundul eprubetei.Plasma este lichidul transparent şi uşor gălbui aflat deasupra.

Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care conţine (90 % apă), proteine, săruri minerale şi substanţe cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, şi substanţe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai conţin produse de catabolism destinate excreţiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substanţe solide printre care se înţeleg şi celulele.
Sângele prin conţinutul său de eritrocite (globule roşii) în comparaţie cu plasma având o vâscozitate mai mare, creşterea hematocritului influenţează pozitiv creşterea vâscozităţii sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menţinută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.

Plasma

Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu Na, clor, Cl, potasiu, K, magneziu, Mg, fosfor, P şi calciu Ca) şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca şi α1-, α2-, β- şi γglobuline. Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menţinerea unui pH constant şi menţinerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conţine factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obţine prin centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conţine 91 % apă, factori de creştere care nu sunt prezenţi în plasmă, 7 % proteine, restul sunt electroliţi şi hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Elemente celulare

Elementele celulare din sângele uman||||||~ Denumire ||~ Numărul pe μl (mm3) de sânge ||
Eritrocite
4,5-5,0 mil. la femei
5,0-5,5 mil. la bărbaţi
Leucocite
6.000–8.000

Granulocite


Neutrofile
2.500–7.500
Eozinofile
40–400
Bazofile
10–100
Limfocite
1.500–3.500
Monocite
200–800
Trombocite
300.000
Elementele celulare ale sângelui sunt eritrocitele, leucocitele şi trombocitele. Prezintă variaţii de număr şi formă în funcţie de specie.
Eritrocitele (numite şi globulele roşii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul şi bioxidul de carbon. Sunt celule anucleate, ce conţin un pigment numit hemoglobină. Aceasta este o proteină compusă dintr-o albumină numită globină şi o grupare numită hem, ce conţine fier, cu rol de fixare a oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea roşie a sângelui. Unele specii de animale au alt tip de pigment sanguin, care conţine cupru şi este de culoare albastră (Octopus). Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite, restul fiind eritrocite mature.
Leucocitele (celulele albe)
Sunt mult mai putin numeroase decat hematiile (4000-8000 /mm3). Sunt celule nucleate care participa la apararea imuna a organismului. In functie de prezenta sau absenta granulatiilor din citoplasma se clasifica in celule fara granulatii (limfocite si monocite) si granulocite (celule cu granulatii): neutrofile, eozinofile si bazofile.
Trombocitele, numite şi plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.
Proporţia elementelor figurate (celulare) din sânge se numeşte hematocrit. Valorile normale ale hematocritului variază în funcţie de vârstă şi sex. La bărbaţi, valoarea normală a hematocritului este între 44 - 46 %, la femei între 41 - 43 %. La copii variază în funcţie de vârstă, la nou născuţi fiind de 60 %, iar la copiii până la pubertate de numai de 30 %.
external image 104px-Redbloodcells.jpg
Eritrocite
external image 120px-PBNeutrophil.jpg
Granulocit neutrofil
external image 120px-PBEosinophil.jpg
Granulocit eozinofil
external image 120px-PBBasophil.jpg
Granulocit bazofil
external image 120px-PBMonozyt.jpg
Monocit

Hematopoieza

Hematopoieza
Hematopoieza
external image magnify-clip.pngHematopoieza

Toate limfocitele sunt produse in maduva osoasa (un organ limfoid primar). Daca devin imunocompetente in maduva osoasa se numesc limfocite B (sintetizeaza anticorpi si limfokine) iar daca devin imunocompetente in timus (un alt organ limfoid primar), se numesc limfocite T (sintetizeaza doar limfokine). Exista mai multe tipuri de limfocite T, cele mai comune fiind:
  • limfocitele T inflamatorii care recruteaza macrofage si neutrofile la situsul unei infectii sau al unei leziuni tisulare;
  • limfocite T citotoxica (CTL) care ucid celule infectate cu virusuri si (probabil) celule tumorale
  • celule T helper - stimuleaza producerea de anticorpi de catre limfocitele B.

Monocitele circula prin sangele periferic inainte de a emigra in tesuturi unde se transforma in macrofage. In functie de organul in care sunt localizate au denumiri specifice. Astfel macrofagele din ficat se numesc celule Kupfer, in creier se numesc celule microgliale, in os - osteoclaste, etc. Macrofagele sunt celule mari, fagocitare care inglobeaza materiale straine organismului sau celule si fragmente de celule ale organismului.
external image 180px-Blutkreislauf.png

Neutrofilele sunt elemente sangvine care raspund la semnale chemotactice si parasesc capilarele printr-un proces complex care implica marginatia celulelor (apropierea de endoteliul vaselor sangvine), atasarea la peretele vasului si iesirea din capilar prin spatiul dintre celulele endoteliale (proces denumit extravazare sau diapedeza). Migrarea este determinata de mai multi factori: substante produse de microorganisme, semnale emise de celule participante la procesul inflamator, etc. De exemplu, interleukina 1 (IL-1) este eliberata de macrofage in caz de infectii sau leziuni tisulare; histamina este produsa de bazofilele circulante, celule mastocite si plachete sangvine si are ca efect dilatarea capilarelor si a venelor. Neutrofilele sunt cele mai abundente celule albe. La nivelul tesuturilor infectate, neutrofilele anihileaza organismele invadatoare (ex. bacterii) si apoi le ingera prin fagocitoza. Acest proces are loc in permanenta chiar si la persoanele sanatoase. Neutofilele tin sub control populatiile de bacterii comensale existente in mod normal in organismul uman in colon, cavitatea bucala sau la nivelul gatului. In cazuri patologice, cand numarul de neutrofile scade (radiatii, chemoterapie, stress), aceste bacterii scapa de sub control, prolifereaza excesiv si apar infectiile oportuniste.

Numarul de eozinofile este in mod normal cuprins intre 0 si 450/mm3. Numarul lor creste in anumite boli, in special in cazul parazitozelor, mai ales in cazul parazitilor mari. Granulele eozinofilelor contin substante citotoxice, care sunt eliberate asupra parazitului. Printre substantele din granule se numara proteina bazica majora (MBP - major basic protein), proteine cationice, peroxidaza, arilsulfataza B, fosfolipaza D si histaminaza. Acest amestec este capabil sa distruga membranele parazitului.

Bazofilele sunt celule nefagocitare care, atunci cand sunt activate elibereaza numerosi compusi din granulele bazofile din citoplasma lor. Joaca un rol major in raspunsurile alergice, in special in cazul reactiilor hipersenzitive de tip I. Bazofilele sunt implicate in raspunsul anafilactic. Anafilaxia este o reactie de hipersensibilitate specifica, care apare la a doua expunere la acelesi antigen. Forma cea mai grava este socul anafilactic. O buna definitie clinica a reactiei anafilactice tine cont de prezenta a doua manifestari severe: dificultatea respiratorie (prin edem laringian sau criza de astm) si hipotensiunea. Numarul bazofilelor creste si in timpul infectiilor. Granulele contin o serie de mediatori: histamina, serotonina, prostaglandine si leukotriene, cu rol de a creste fluxul sangvin in zona lezata.

Plachetele sunt fragmente de celule produse din megacariocite si sunt implicate in procesul de coagulare. In cazul lezarii unui vas de sange, plachetele sangvine se dispun intr-o retea de fibrina insolubila formand cheagul sangvin. In mod normal sunt in numar de 150.000-350.000 / mm3. Numarul lor este reglat prin mecanisme homeostatice (feedback negativ). Atunci cand numarul plachetelor scade sub 50.000 apar probleme de coagulare.